Într-un post anterior am vorbit despre ce înseamnă și cât costă fericirea pentru mine.Ei bine, se știe că câți oameni, atâtea păreri.Iată de ce azi am să postez un alt articol tot despre fericire, dar în opinia altei persoane.Este vorba despre colega mea de facultate, Nicoleta, care a vrut să completeze cele zise de mine și să își exprime propriul punct de vedere asupra fericirii.
Toți avem momente când afirmăm că suntem fericiți sau nefericiți, toți ne dorim fericirea, toți mergem pe principiul că nu este om care să nu și-o dorească, dar puțini sunt cei care se întreabă în ce constă ea.Poate ființa umană să cunoască fericirea deplină, edenică?Timpul vieții noastre este suficient pentru ca noi înșine să ne putem pronunța asupra fericirii sau nefericirii noastre?Sunt întrebări asupra cărora fiecare persoană poate medita.
Să le analizăm pe rând.Mai întâi de toate, fericirea poate fi privită ca un ideal.Deținem acest statut care acoperă viitorul, prezentul fiind presărat cu subtituți ai fericirii: bucuria trecătoare, gloria deșartă , prestigiul conjunctural sau prosperitatea relativă.Cert este că având condiția de muritori, noi oamenii ne mulțumim cu astfel de ,,surogate’’ de fericire.Ce se poate întîmpla dacă nu luăm în seamă acești substituți:fericirea se va transforma în ideal de neatins, în contrariul ei-nefericirea.Dar pentru a ști ce este acest un contrariu, omul trebuie să fi suportat, cel puțin odată , reciproca, adică ceea ce înseamnă a fi nefericit. Odinioară a cunoscut fericirea.Astfel cineva nu poate fi fericit decât dacă a cunoscut nefericirea sau invers.
Această dependență stă la baza celei de-a doua întrebări retorice la care voi încerca să caut un răspuns.Există 2 perspective și anume:fericirea nu poate fi atinsă în cursul acestei vieți și fericirea este văzută ca un scop.În primul caz realizarea fericirii depășește puterile noastre, iar timpul vieții este prea scurt pentru ca noi înșine să ne putem pronunța asupra fericirii și nefericirii noastre.Un lucru este de remarcat și anume faptul că ceilalți, urmașii noștri pot decide asupra fericirii proprii, după moarte, la fel cum și noi putem face acest lucru asupra celorlalți.
De obicei fiecare individ urmărește atingerea unui scop, proiectarea lui.Acesta scop poate fi atât individual cât și colectiv.Poate oare fericirea să fie un scop colectiv?Nu.Acest lucru se întâmplă pentru că noi nu putem spune nici unui om, în parte, cum să procedeze pentru a fi fericit.Dacă am putea spune măcar unuia, atunci am putea spune tuturor.Și atunci fericirea ar mai fi un scop?Din contra, ar deveni un principiu, o axiomă a vieții, a tuturor acțiunilor noastre.
Fericirea personală
Mai sus am sintetizat două din amalgamul de interpretări, opinii, viziuni filosofice asupra fericirii.Dar oare nu cumva fericirea este specifică pentru fiecare în parte?Personal, consider că fericirea este ca o caracatiță ale cărei ventuze reprezintă plăcerile, iar fiecare plăcere , în funcție de gradul ei de puritate produce maximum de satisfacție în viață.Nu este vorba de orice tip de plăcere, ci aceea rațională, căci rațiunea este singura care ne îndeamnă a îndeplini acțiuni ce produc cele mai curate satisfacții.După părerea mea, înțelepciunea este cea care ajută la selectarea acțiunilor bune;pentru mine nu există oameni răi care să fie fericiți.
Când ma simt fericită pe deplin?Atnci când toți cei din jurul meu sunt fericiți datorită acțiunilor mele.Fericirea mea depinde de fericirea celorlalți.Nu voi putea fi vreodată fericită dacă cineva de lângă mine plânge.
Tu când te simți pe deplin fericit/ă?
de Nicoleta Varteniuc